Digital Young

In terms of media, technologies, communication and their uses, I recently read a post that really made me think a lot. Here’s the link: farisyakob.typepad.com.
The blog is written by Faris Yakob, EVP Chief Technology Strategist at McCann Erickson New York. And here are the points he talks about that would explode and are full of potential for 2010: gestures, banners, the socialisation of Media, content, hyperconnectivity and transmedia.

I am not such a big name as he is, but I will have something to say referring to his ideas:

1st: I totally agree with his view on all points, in terms of dynamics.

2nd: still, it is a little bit difficult to see (for an outsider) the link between those points – gestures, banners, socialisation of media, content, hyperconnectivity and transmedia.

So, just for the sake of thinking, what are they? How can we link them in order to reflect the user profile?

All 6 are forms of appropriating media by users. The appropriation has been made in a really pesonal and individual way. They describe an interesting relation between technology and users.

From Faris’ description, I see there is a recurrent view that comes out: the user’s empowerment. The user changes, transforms, re appropriates a technology, in a rhythm that over-passes any prediction. If I look to my friends around me, they stay a lot of time on the internet, they prove a real pleasure on playing with technology (entertainment dimension) and they like to communicate and to keep in touch.

But something came up talking to my students etc: all this entertainment has a purpose now. Before, they were just playing by doing a blog, to give an example. Now, it became more serious. The hyper-specialization of abilities and the explosion of people “doing” things on various media led to a more exigent view over their own abilities and knowledge.

This attitude will have an important impact over the aspects that Faris was talking about: the content that is generated by an user will be shared under some restrictions (the user will control what to share and how to share), the communication will become a controled process (by the user), and all this with the purpose of branding themselves. I have encountered to my students this perspective over their own content: I like to generate new content through technologies, but a controlled content, something that will brand me.

I think that this should also be discussed when talking about “some big next things in 2010″: “branding myself” through media, socialisation, communication and technologies.

Ifrim, Cheeta, Alfred, Solo, Mono, Ionut, Venom, Tzaky, Electro, Vladissimo, Tazz, Adriana & Piciu are Crazy Style Crew.

They are really extraordinary. High school kids, they are from Buzau. Buzau is a capital of a departement in Romania, at 2 hours from Bucharest. It’s a very nice town, and here I found these interesting teens.

They are a crew of break dance. I found them rehearsing at Youth Center because they don’t have another place for rehearsals, besides, of course, the park. Starting to talk to them, I found out more about break dance in general and what that means for them.

I was astonished that these youngsters, not having any local contact with urban culture, they make it and create it. They are connected to a global culture and they learn about it from other sources than local ones. For instance, about break dance, it was really chocking for me to see that they wanted to do break dance and no other thing (like a traditional dance or other dance) and they ways that they learned figures and elements from. For instance, they have sites like www.3w.style2ouf.com, www.100pou1000.com or www.breakersmove.com, where they download movies from and try to reproduce them.

As history of their crew, they are now formed from the ex-crew (Icstrim) and the junior one, MDC. They exist for about 2 years, but the ones that formed initially the group left Buzau and came to Bucharest, as students. Therefore they were replaced by juniors.

Talking to them about what break dance means for them, they told me that it is a sport for them and not a dance. And this is my first observation; if outsiders perceive this thing as a dance, insiders see it as a sport. And they told me why: continuous rehearsals (2 or 3 hours by day, at Youth Center or in the park, at Foisor), discipline (in time, way of moving), body transformation (more mobile, more flexible).

Well, when they do these kind of thgs, I start to think that they’re right.

Starting to talk about break dance, they initiated me in their know-how; so, there are styles like footwork, top rock and personal style. Inside of their group, they form themselves in time on different positions: powermover (force elements), tricker (flexible elements), styler (legs elements), abstracts (combining different elements). So, a break dancer has to have some physical characteristics in order to perform, like flexibility, but there are other that, they say, can be obtained in time: balance, force, agility, tenacity, imagination and creativity. The last two are of course mental characteristics. And, as Ionut told me, you cannot exist without them. Even if you’re a good performer and you do well your elements, if you don’t prove creativity, you’re nothing.

A powermover.

And a styler:

But, as they told me, each one of them can have different positions, so one can be a tricker and a styler, which is the case of the boy from the anterior picture. All you have to have, “is to catch the beat. If you have the beat, there won’t be any problem”.

The know-how and all these elements are learned totally informal; they teach each other, they transmit the knowledge from the big ones (seniors) to younger ones (juniors). They also learn the elements from videos that they find on specialized web sites. They do a lot of rehearsals and they are extremely determined. For instance, they dance in clubs, discos and they already have two participations at national competitions. Performing.

Audience reactions.

And again performing.

This sport gives them a specific life style. They improve physically but also mentally (in terms of discipline). Even if their parents are against their children’s involvement (as they say that “this dance is for street people”), teens don’t care very much about it. A teen told me that his parents changed their opinion when they saw articles in local press and reports on local media about their child’s performance.

In relationship to their peers, the crew is highly seen and they have a lot of apprentices who stay in line in order to be accepted in the crew. For example, there were two girls who wanted to be in the crew, but they had to learn first basic elements. Their learning practices and appropriating elements that they see on Youtube are done in an informal and creative way. In the sense that they appropriate these elements (on the hard way, in terms of time and physical effort) in a very creative and imaginative manner; they don’t imitate, they create personal styles in function of their physical and imaginative capabilities. Through continuous exercise, they master elements but after that it’s on them how to combine them and what to express through body elements.

Result of a research, with the subject Alternative Education at Youngsters, I realized a micro-analysis of teens’ cultural practices regarding NTIC appropriation. Our field was realized in a small town from Romania, called Valenii de Munte, which has its geographical, economical, cultural specificities. In this little town, the majority of teenagers have a computer at home, but we were interested in seeing how the computer practice is developed inside the alternative educational institutions? We found therefore two institutions who organized classes to initiate young people to learn how to use computer: Youth Centre and the Children’s Club. Here, real informatics teachers organized classes and they were paid by the ministry where the local institution was integrated. We took part at these classes, observing how teens around 11 and 13 years old used the computer. I would really thank all people who helped me to realize this research.

Résultat d’une recherche ayant comme sujet l’Education Alternative aux jeunes, nous avons réalisé une micro-analyse des pratiques culturelles concernant l’appropriation des NTIC. Notre terrain a été réalisé dans une petite ville de province, Valenii de Munte, ayant sa spécificité géographique, culturelle et économique. Dans cette petite ville, la grande majorité des jeunes ont déjà un ordinateur chez eux, mais ce qui nous a intéressé a été de voir comment ils développent la pratique de l’ordinateur à l’intérieur des institutions d’éducation alternative. Nous avons trouvé deux institutions qui organisaient des cours pour enseigner les jeunes d’utiliser l’ordinateur : le Centre pour les Jeunes et le Club des Enfants. Ici, des enseignants en informatique tenaient des cours, en partenariat avec les institutions précisées, et ils étaient payés par le ministère où l’institution était arrondie. Nous avons participé à ces cours, en observant comment les petits ados environ 11 et 12 ans utilisaient l’ordinateur.

As dori sa multumesc tuturor persoanelor care m-au ajutat sa realizez aceasta cercetare: celor doua doamne directoare de la Centrul pentru Tineret, respectiv Clubul Copiilor. Au fost extraordinar de deschise si m-au ajutat foarte mult in ceea ce priveste aspectele tehnico-administrative ale cercetarii.

Technological practices at pre-teens. Les pratiques technologiques des pré-adolescents. Practicile tehnologice ale copiilor

Extras din jurnal: “Decembrie 2007. În sala propriu-zisă de informatică de la Clubul Elevilor, am putut realiza observaţie non-participativă în cazul copiilor. Erau treisprezece copii, în jurul vârstei de 10 ani, aşezaţi la mese în formă de U (vezi foto). La fiecare pupitru, un calculator. Erau două pupitre unde erau doi copii. Copiii se jucau diverse jocuri; profesorul vine şi îi întreabă dacă sunt gata să înceapă lecţia. Au venit direct de la şcoală, aduşi de părinţi. Profesorul îmi spusese că toate calculatoarele sunt conectate la Internet; desktopul multor calculatoare înfăţişează diverse jocuri. Cursul durează de la 12 la 14.00. Este ora 13.00. Profesorul începe lecţia, copiii întreabă „Ne dictaţi, domnul profesor?”. Întrebarea copiilor este pusă cu o oarecare curiozitate dar şi un dram de enervare. In timp de profesorul dictează, începând să le spună teoretic cum se creează un folder, copiii scriu greoi, repetă cuvinte, rămân în urmă, îl întreabă pe profesor, îl roagă să repete de la un anume fragment. Un copil îi completează din când în când propoziţiile profesorului, ceilalţi denotă interes. Copiii îşi aduc aminte ce au făcut până atunci; îl mai opresc pe profesor pentru a se duce în cealaltă cameră şi a-şi lua un caiet.

Metoda profesorului este următoarea: le dictează foarte repede, foloseşte cuvinte specializate, le traduce, iar după fiecare etapă, îi pune pe copii să pună în practică etapa respectivă. Cinci copii dintre cei treisprezece au calculator şi acasă; ei termină primii, îi spun profesorului că ştiu să facă aceste lucruri de foarte mult timp, şi îi ajută pe ceilalţi care nu au terminat toate etapele. La 10 ani, însă, am putut observa anumite competenţe tehnologice specializate şi avansate: ştiu ce este mouse-ul, îl utilizează foarte bine, ştiu ce înseamnă menu şi ce cuprinde dacă clichezi dreapta. Au o cunoaştere bună a operaţiilor bazice: clic dreapta, clic stânga, delete, creare, mutare. Termenii specializaţi sunt precizaţi mai întâi în engleză, după care sunt traduşi în română. Mă uit că toate calculatoarele lor au programul Windows în română. După 10 minute, interesul lor începe să scadă. Nu mai vor să mai scrie după dictare, se plâng de faptul că scriu prea mult; copiii intuiesc deficienţa de predare, nu ştiu să o denumească. Ei ştiu că dacă dictezi în continuu, nu asimilezi. Ei ştiu că metoda de învăţare prin practică este cea mai bună.

Se observă clar diferenţa între cei care au calculator acasă şi cei care nu au: copiii cu calculator acasă ştiu deja aceste operaţii de bază, le-au învăţat singuri; la Club nu fac decât să îşi sistematizeze cunoştinţele, să înveţe cum se numesc în limbajul de specialitate. Copiii care nu au calculator acasă învaţă de la colegii lor care au, prin spiritul asociativ şi de colaborare. Motivul pentru care toţi vin este să se joace, să fie împreună, să socializeze. Calculatorul le înlesneşte aceste procese necesare pre-adolescenţei. Jocul este cel mai important la această vârstă. Jocul pe calculator şi operaţiile care îl acompaniază se învaţă cel mai uşor; am observat acest lucru în momentul în care, profesorul terminând lecţia (de dictat şi de verificat parţial dacă au înţeles toţi), acesta îi pune să îşi aducă aminte cum se accesează poşta electronică (nu „emailul”). Această metodă este denumită în metodică feedback şi finalizează orice lecţie de predare; nu am ştiut şi nu mi-am dat seama dacă profesorul le-a cerut copiilor acest lucru pentru că eram eu acolo şi pentru că vroia să îmi arate ce ştiau ei sau pentru că astfel termina orice lecţie. Nici nu conta; am putut vedea că copiii îşi aduceau destul de greu aminte, cei care ştiau foarte bine erau tot cei care aveau calculator acasă. În schimb, cum să ajungă la un joc pe un site Internet, ştiau toţi.

După ce au terminat lecţia, profesorul i-a „recompensat”, lăsându-i să se joace; băieţii se jucau jocuri de aventuri, iar fetele jocuri de strategie. Socializarea diferenţiată de criteriul genului se probează încă o dată. Virilitatea băieţilor se exprimă social prin jocuri violente. Am vrut să le fac poze; profesorul le-a zis copiilor să treacă imediat pe ce au făcut ei anterior, să nu pozez că se joacă. Nu mă puteam gândi decât la cercetarea unei studente în antropologie a lui Yves Winkin care a studiat aproprierea calculatorului într-o şcoală mică din Panico, Italia; îmi aduc aminte de modul în care profesorii acolo înţeleseseră cât de importantă este metoda pedagogică prin joc. De ce copiii aceia erau atât de motivaţi şi ţinuseră atât de repede minte cum se accesează mailul pe când copiii de azi nu vroiau decât să se joace? Copiii din Panico corespondau cu o altă clasă dintr-o şcoală din Anglia, aşteptau mesajele cu nerăbdare. Această finalitate i-a determinat să ţină minte tot procesul de accesare a mailului; copiii de la Clubul Copiilor nu aveau o finalitate şi nu una atât de plină de informaţii, emoţii şi sentimente.

Miercuri am ocazia să realizez şi câteva interviuri scurte asupra noilor tehnologii folosite de către adolescenţi. Fetele de la cursul de dans modern de la Clubul Elevilor constituie „materia primă” a interviurilor; la întrebarea dacă au telefon mobil, îşi scot imediat telefoanele din buzunar. „Păi, avem toate calculator acasă şi Internet!”, adaugă o fetiţă. Fetele toate au telefoane mobile moderne, pliabile, argintii. Sunt obiecte fashionable, specializate în funcţie de criteriul genului. Singurul băiat din grupă (am înţeles că mai sunt patru, dar nu au putut veni) afirmă: „Nu vedeţi ce telefoane au? Astea sunt telefoane pentru fete. Eu am unul, aşa, mai de băiat”. Îşi scoate telefonul, mândru: este un Nokia, negru, mai mare şi mai gros. „Aşa trebuie să fie al unui băiat, nu ca astea, cu floricele şi alte zdrăngănele”, continuă el. O altă fată primeşte un mesaj şi începe să scrie unul de răspuns. Dexteritatea ei era uimitoare; apăsa repede pe taste, nu revenea asupra literelor, semn că nu făcea greşeli din cauza rapidităţii, şi, între cuvinte, stătea să se gândească, pentru a compune mesajul cât mai potrivit în funcţie de destinatar. Era complet abstrasă, nu mai era atentă la ceea se se vorbea în jurul ei. I-am întrebat pe adolescenţi cum îşi petrec ei timpul, cum este o zi obişnuită pentru ei; timpul lor se organizează în jurul şcolii (care ocupă cam 6-7 ore pe zi), a temelor şi a unui curs o dată la 3 zile. Unii fac mai multe cursuri la Clubul Copiilor, alţii numai unul. Cei care locuiesc în comunele din jurul oraşului îşi ajută părinţii la muncile cotidiene.”

Concluzii:

1. În ceea ce priveşte accesul copiilor la noile tehnologii informaţionale şi comunicaţionale (NTIC), nu am văzut niciun fel de diferenţă faţă de Bucureşti, unde se presupune că accesul este aproape de 90%. Există acelaşi tip de filiere de acces: spaţiul domestic, spaţiul şcolar, spaţiul alternativ (Cluburile Copiilor, Centrele pentru Tineret, Internet cafe-urile). Discuţia trebuie purtată altfel: pe care din aceste tipuri de spaţii în care NTIC sunt integrate şi înscrise se pune mai mult accentul; altfel spus, unde se observă un grad mai mare de frecventare şi de aprofundare a practicilor tehnologice?

2. Complementaritatea spaţiilor: toate spaţiile anterior menţionate au o funcţie complementară în ceea ce priveşte aproprierea NTIC. Aici vom lua în calcul două axe: spaţiul şi timpul. Modalitatea de achiziţionare a cunoştinţelor care vizează NTIC depinde de aceste două criterii. Adică, am văzut deja că din grupa de treisprezece copii având 10 ani aproape jumătate aveau deja calculator acasă; practicile lor tehnologice erau mai avansate decât ale celorlalţi. Aceştia din urmă încercau să recupereze, învăţând de la colegii lor, însă nepracticând şi acasă, informaţiile achiziţionate la un curs nu aveau timp să se sedimenteze, astfel că se putea observa un decalaj de rapiditate şi de structurare a cunoştinţelor acumulate. Astfel, achiziţionarea cunoştinţelor despre NTIC numai dintr-un singur spaţiu are efect şi asupra tipului de cunoaştere a obiectului tehnic (cunoaştere parţială, cunoaştere structurată, teoretică, practică, totală etc). De asemenea, am putut observa că tinerii se înscriu în toate sub-tipurile de cunoaştere enumerate anterior.